Saturday, November 24, 2007

mari reformatori (I)


În cadrul ultimelor seminarii ale tinerilor, cei care au participat au avut posibilitatea urmăririi unor filme referitoare la câţiva din oamenii remarcabili ai istoriei bisericii. Aceştia şi-au dedicat viaţa răspândirii, promovării şi apărării adevărului, în contextul unei dominaţii a bisericii de la Roma. Săptămânal vom posta câteva date privind viaţa şi activitatea marilor reformatori (şi nu numai), cei prin care Dumnezeu nu a lăsat lumina să fie biruită de întuneric. Pentru început, John Wycliffe.

John Wycliffe a fost primul şi unul dintre cei mai mari reformatori ai creştinismului. El s-a născut într-o mică localitate din Anglia, în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Încă din tinereţe el a fost instruit în diferite ştiinţe, manifestând o puternică dorinţă de cunoaştere. Prin aprofundarea studiilor de filozofie, teologie, dar şi de drept, el a devenit unul dintre cei mai erudiţi teologi ai vremii sale. A studiat la Oxford, universitate la care a ajuns, mai târziu să predea. Cunoştinţele sale avansate în anumite ştiinţe l-au impus ca o autoritate în universitatea din Oxford.

Însă John Wycliffe a rămas în memoria urmaşilor săi pentru faptul că a iniţiat în Anglia o mişcare de reformă religioasă, morală şi civilă. Datorită acestui fapt, el a fost numit şi „Luceafărul de dimineaţă”, nu numai al Reformei din Anglia, dar al întregii creştinătăţi. Odată declanşat, protestul împotriva bisericii de la Roma nu mai putea fi oprit. Acesta a deschis lupta pentru emanciparea bisericilor şi a popoarelor.

Principalele idei promovate de Wycliffe au avut ca bază de pornire Biblia. Încă din colegiu, el a arătat o dorinţă nestăvilită pentru studiul Scripturilor, fapt care l-a determinat să tragă anumite concluzii, contrare a ceea ce biserica romană predicase până atunci. El a pretins că Biblia era Cuvântul lui Dumnezeu şi că în ea oricine putea găsi planul de mântuire a omenirii. Un plan care îl avea în centru pe Cristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om. Pe de altă parte, el a remarcat că Roma părăsise Cuvântul lui Dumnezeu, în schimbul tradiţiei omeneşti, şi i-a acuzat pe preoţi de faptul că au înlăturat Scripturile. El a cerut insistent ca Biblia să fie redată poporului, iar autoritatea ei să fie din nou restabilită în Biserică. Până la acea vreme, Cartea Sfântă putea fi citită doar în latină şi greacă, limbi inaccesibile muritorilor de rând.

Pe plan politic, John Wycliffe s-a distins printr-o lucrare laborioasă şi plină de pericole. Prin poziţia sa de capelan al regelui Angliei, el a luat atitudine faţă de tributul pe care acesta îl plătea suveranului pontif şi a arătat că autoritatea papei asupra conducătorilor pământeşti era o pretenţie exagerată, în contradicţie atât cu raţiunea, cât şi cu legile divine. Datorită faptului că învăţăturile lui Wycliffe erau bine văzute de intelectualitatea engleză, atât regele, cât şi nobilii, au reflectat asupra ideilor acestuia şi au hotărât să nu mai dea tribut papei. Aceasta a iscat în Anglia o adevărată furtună împotriva supremaţiei papale. A fost momentul în care biserica de la Roma l-a văzut pe Wycliffe ca un duşman şi a dorit să-l elimine, odată pentru totdeauna.

Pe de altă parte, Wycliffe a atacat biserica romană şi prin viziunile sale faţă de aşa numiţii călugări cerşetori. Aceştia erau nişte călugări care pozau în ultimii sărmani ce trăiau din mila oamenilor. Însă, cu ceea ce strângeau, au acumulat averi imense, sfidându-i pe cei cărora le predicau o viaţă simplă. De asemenea, călugării respectivi nu ezitau să recurgă la practici imorale, pervertind tineretul. În acest fel, educaţia morală a vremii a fost grav afectată. Autoritatea acestora a fost întărită de faptul că papa le acordase puterea de a primi mărturisirea şi de a acorda iertare. În acest fel, marii criminali şi-au găsit un refugiu, cumpărându-şi libertatea şi ispăşirea de pedeapsă. Faţă de acest sistem corupt şi desfrânat creat în jurul călugărilor cerşetori, Wycliffe nu a manifestat nicio urmă de îngăduinţă, declarând că el era fals şi că trebuia desfiinţat.

În calitate de ambasador regal, timp de doi ani, el a luat parte la o conferinţă, alături de trimişii papei, în Ţările de Jos. A fost un bun prilej ca Wycliffe să-i cunoască mai bine pe aceia care pretindeau că sunt locţiitorii lui Dumnezeu pe pământ. Întors în Anglia, el a continuat, cu şi mai mare înverşunare, să critice sistemul corupt al papalităţii şi să declare lăcomia, mândria şi înşelăciunea, drept idolii cei mai de seamă ai Romei.

Împotriva sa, papa Grigore al XI-lea a emis trei bule, prin care el cerea autorităţilor engleze să ia măsuri imediate pentru reducerea la tăcere a acestui eretic. A urmat un şir lung de procese, asupra cărora nu vom insista în materialul de faţă, cărora Wycliffe le-a făcut faţă cu succes. Contrar celor prognozate de papă, teologul englez nu a sfârşit pe rug, în schimb, suveranul pontif a decedat subit. Pentru supremaţia Romei s-au războit doi papi, fiecare văzând în celălalt Anticristul. În acest context, situaţia lui John Wycliffe nu a reprezentat o prioritate, astfel că acesta a scăpat pentru un timp de represiunile papalităţii. Însă, schisma creată în biserică după moartea papei Grigore al XI-lea şi luptele interne care au măcinat creştinătatea aveau să arate oamenilor de rând adevărata faţă a papalităţii.

Wycliffe a avut şi o bogată activitate de răspândire a adevărului şi luminii. În acest scop, el a pregătit un grup de predicatori pe care i-a trimis de-a lungul şi de-a latul regatului Angliei, pentru a le oferi, în special bătrânilor, săracilor şi celor bolnavi, vestea bună a harului lui Dumnezeu. El, personal, în calitate de profesor de teologie, a predicat Cuvântul lui Dumnezeu în aulele Universităţii Oxford. Datorită calităţilor sale deosebite ca şi teolog şi orator, el a primit titlul de „doctor al Evangheliei”.

Reforma începută de Wycliffe s-a pus în mişcare nu atât prin scrierile sale, cât prin modul în care s-a făcut ascultat şi înţeles atât de oamenii simpli, cât şi de conducătorii timpului său. Deşi el ne-a lăsat câteva lucrări scrise de mare valoare, totuşi Wycliffe este mai cunoscut pentru faptul că a fost primul traducător al Bibliei în limba engleză. Se presupune că cele patru evanghelii traduse în engleză sunt opera sa, restul cărţilor fiind rodul muncii colaboratorilor săi. Lucrarea sa a beneficiat de un mare succes, fiind primită cu entuziasm de intelectualitatea engleză. Pe acea vreme, tiparul nu fusese încă inventat, iar răspândirea cărţilor se putea face doar prin copierea lor. Datorită faptului că, deşi în transcrierea Bibliei în limba engleză se angajaseră numeroşi copişti, aceştia puteau cu mare greutate face faţă cererilor. Unii cupărau doar părţi din ea, iar în alte cazuri, câteva familii mai bogate îşi uneau resursele pentru cumpărarea unui exemplar.

O dată cu apariţia versiunii engleze a Bibliei, autorităţile religioase aveau de înfruntat nu opoziţia lui Wycliffe, ci aceea a Bibliei, care vorbea prin glasul popoarelor nemulţumite de conducerea pontificală. Astfel că profesorul Universităţii Oxford a fost chemat la Roma pentru a da explicaţii în legătură cu activitatea sa. Conştient că un drum la Roma ar putea fi şi ultimul, Wycliffe nu a dat înapoi, însă starea de sănătate l-a împiedicat să facă acest lucru. Nu după mult timp, Wycliffe avea să părăsească această lume, lăsând în urma sa începută lucrarea de eliberare a popoarelor de prejudecăţile în care fuseseră ţinute închise timp de secole. El a deschis ochii oamenilor, arătând că suveranul bisericii este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ doar cu numele şi că adevăratul cap al Bisericii este Cristos, în afara căruia nu există autoritate. Orizontul larg al minţii sale, claritatea cugetărilor, hotărârea de a păstra adevărul şi curajul cu care l-a apărat, l-au făcut greu de egalat de cei care i-au urmat pe drumul Reformei. Curăţia vieţii, stăruinţa neobosită în studiu şi muncă, integritatea de care a dat mereu dovadă, iubirea şi credincioşia ce i-au caracterizat lucrarea au fost trăsăturile definitorii ale primului reformator al creştinismului. Şi aceasta, în ciuda întunericului şi stricăciunii morale a veacului în timpul căruia s-a ridicat.


No comments: